Maria Antonietta Avanzo a fost prima femeie pilot de curse din Italia și a reușit să impresioneze pe toată lumea, inclusiv pe Enzo Ferrari, în perioada interbelică.
Poate că acum nu ți se pare nimic neobișnuit să mergi cu 100 km/h cu mașina. În perioada interbelică însă situația era complet diferită, iar Maria Antonietta Bellan, apoi Maria Antonietta Avanzo, după căsătoria cu baronul Eustachio Avanzo, a fost o deschizătoare de drumuri, ea fiind prima femeie pilot din Italia.
Poate că respectabilul primar din mica comunitate Contarina Veneto a provinciei Rovigo, ar fi trebuit să se gȃndească de două ori înainte de a ieşi pe stradă la cerinţele locuitorilor care reclamau un pericol iminent.
Un mic monocilindru De Dion Bouton de 8 CP rula furios şi periculos de aproape de marginea drumului depăşind în unele zone chiar şi 20 km/h! Adolescenta de la volan subtilizase maşina tatălui său, iar acesta speriat anunţase un posibil furt, zvonul întinzȃndu-se cu repeziciune.
Zgomotul „infernal” a dus rapid la depistarea „hoţului”, iar primarul a decis că trebuie să se implice personal. Dar nimeni nu putea să prevadă ce a urmat. Nu doar că rebela de la volan nu a răspuns la avertismente, ci a întors automobilul şi a pornit vijelios către edilul devenit victimă.
O cursă stranie s-a terminat la spital pentru nefericitul primar, iar familia domnişoarei Maria Antonietta Bellan a stabilit că doar mutarea odraslei într-un oraş mai mare şi căsătoria „firească” cu un domn respectabil o vor duce pe drumul cel bun. Acest domn respectabil s-a nimerit să fie baronul Eustachio Avanzo, iar nunta din 1908 a fost una somptuoasă.
Locuind acum la Roma, s-a transformat în jurnalist sportiv şi auto. Dar nu soiul de cronicar romantic specific epocii, ci unul analitic, pedant chiar, ce accepta să-şi spună părerea despre un automobil doar după ce îl supunea unui test sever de conducere pentru a putea evalua fiecare aspect esenţial al acestuia. O abordare mult înaintea vremii!
Pentru a celebra terminarea Primului Război Mondial, baronul îi cumpără soţiei un potent (pentru vremea aceea) SPA 35/50 dezvoltȃnd 50 CP, iar după o scurtă familiarizare cu noua achiziţie, Maria Antonietta Avanzo, care avea acum 30 de ani (se născuse pe 5 februarie 1889), se înscrie la startul Giro di Lazio 1920, devenind prima italiancă ce participă ca pilot într-o competiţie automobilistică.
A fost posibil doar pentru că în acel an Automobil Club Milano, primul astfel de club din Italia, şi-a deschis porţile persoanelor de sex feminin. Surprinzător, cȃştigă competiţia la clasa sa, provocȃnd o mică senzaţie. Asta cu toate că imediat după start a pierdut o roată!
„Sabotată de un concurent prea invidios”, va nota ea în autobiografia „Viaţa mea la 100 la oră”. Efectuată în grabă reparaţia a ţinut, debutanta a preluat şefia cursei şi nu a mai cedat-o. „Maria-Antonietta, eşti un mare bărbat!”, îşi va spune după trecerea liniei de sosire. Succesul acesta a fost un imbold pentru participarea la cea mai dură cursă din lume, Targa Florio. De data asta la volanul unui Buick.
Cei 432 km ce trebuiau parcurşi au fost prea mult pentru automobilul american ce a rămas fără benzină cu 20 km rămaşi pȃnă la final. Era în poziţia a opta în acel moment, deci deloc descurajant. Va reveni peste doi ani în cursa siciliană, iar povestea acelei întreceri are un aer aparte…
Pȃnă atunci „domnul soţ şi baron” cumpără un superb Packard cu 12 cilindri al cărui motor l-ar fi fascinat pe Enzo Ferrari. Alege că debutul la volanul potentului automobil american să se producă tocmai în Danemarca, la cursa de 1 km de pe insula Fano. Cȃştigă prima manşă, dar în finală Packard-ul ia foc. Fără a se panica, virează către mare şi intră în plin elan cu maşina în apă, stingȃnd incendiul.
„Nu mai părea acum o mare campioană, ci doar o doamnă în crinolină udă”, scrie Giovanni Canestrini. „Dar în acea mulţime de bărbaţi, isprava sa a creat mai multă senzaţie ca victoriile lui Antonio Ascari”.
A fost unica sa reprezentaţie la comenzile unui Packard. Consacrarea definitivă în ochii presei şi a adversarilor sau coechipierilor (un anume Tazio Nuvolari îi va fi coechipier la cursa de la Lacul Garda 1921) va veni în septembrie 1921, la Gran Premio Gentleman di Brescia, la o săptămȃnă după ce acelaşi circuit găzduise primul Mare Premiu al Italiei ce a marcat clasicul duel Bordino vs echipa Ballot.
De data asta are pe mȃnă o Alfa 20/30ES şi un mecanic ce în curȃnd va deveni faimos, Giulio Ramponi. Acesta din urmă, chestionat de inginerul Giuseppe Merosi, proiectantul maşinii, despre modul în care conduce doamna Avanzo, îi va răspunde zȃmbind: „Nu lasă loc de mai bine!”.
Cȃştigă categoria rezervată femeilor (Coppa delle Dame), o performanţă în sine. Dar mai spectaculos este locul 3 la general, avȃnd în vedere compania selectă: Giulio Masetti, Alfieri Maserati, Ernesto Ceirano.
„…În fine, trece prin dreptul nostru, admirată de toată lumea, doamna Avanzo, proaspătă şi zȃmbitoare”, scrie Mario Morasso în “Motori, Cicli e Sports”. „Cȃnd ajunge în dreptul tribunelor de acolo i se arată pe degete numărul de tururi rămase…Mulţimea a salutat-o cu aplauze şi ovaţii la fiecare trecere la volanul puternicei şi precisei Alfa Romeo, decretȃnd la sosire un triumf entuziasmant, aducȃnd un omagiu feminităţii îndrăzneţe a celei de la volan, dar şi neobositei maşini. Pe scurt, femeie şi maşinărie unite în acelaşi val de admiraţie şi caldă recunoaştere a meritelor, contopindu-se intelligent în acel imbold magnific ce a condus la triumf.”
Invitaţia de a face parte din echipa Alfa Corse fusese răsplătită de “baroneasa zburătoare”. În baza acestui rezultat meritoriu este nominalizată pentru ediţia 1922 a Targa Florio, alături de membrii de bază ai Alfa Corse: Campari (singurul cu modelul de vȃrf 40/60), Ascari, Ferrari, Sivocci.
Cursa în sine a fost una entuziasmantă, avȃnd în prim plan duelul dintre contele Masetti, “Il Leone della Madonie” pe al său Mercedes A18 (învingător în Cursa secolului , GP de l’ACF 1914) şi maestrul Jules Goux la volanul inovatorului Ballot, tranşat pȃnă la urmă de foarte talentatul italian. Ceva mai în spate, în sȃnul Alfa Corse, era în desfăşurare un alt duel, purtat cu altfel de arme, între sforarul Enzo Ferrari şi “baroneasa pistelor”.
Observȃnd că are carburatorul într-o stare precară şi nu exista unul de schimb şi pentru maşina lor, Enzo şi mecanicul său s-au furişat noaptea şi l-au subtilizat pe cel identic, dar perfect funcţional de pe maşina Mariei Antonietta, punȃnd în locul acestuia pe cel al lor. Fapta a răsuflat destul de rapid, dar ceea ce a înfuriat-o la culme pe baroneasă a fost replica grosolană a lui Enzo: a ales să facă asta pentru că ştia „că ea nu va face nimic în nicio privinţă.”
Relaţiile subterane ale familiei Avanzo au fost imediat puse în valoare şi la o realimentare, un capo al mafiei locale şi-a făcut apariţia.
„-Te poţi baza pe mine în legătură cu orice ai nevoie.
-Îmi vreau carburatorul înapoi !
-Să nu te îndoieşti nicio clipă, frumoasă doamnă. Vei avea înapoi carburatorul, dar şi inima celui vinovat scoasă din piept. Pe un platou de argint!…”
Înfricoşată, mȃndra baroană a acceptat doar prima parte a propunerii. Pȃnă cȃnd carburatorul să revină în locul său natural, prietenii săi de pe margine îi vor face viaţa un coşmar lui Enzo, aruncȃnd bolovani şi pietre în faţa maşinii sale la trecerea prin dreptul lor în mai multe puncte ale turului.
Dar, spre binele motorsportului şi al istoriei automobilului, să apreciem dezaprobarea planului brutal al mafiotului. Altfel, cea mai faimoasă şi mai adulată marcă din istorie nu ar mai fi existat, iar numele fondatorului său ar fi fost azi doar o obscură notă de subsol. Pȃnă la urmă ambii au fost obligaţi la abandon.
Peste patru decenii, Il Drake îşi va aminti fugitiv cele petrecute atunci, apreciind pilotajul baronesei “dezinvolt şi précis”. A fost ultima cursă de vȃrf în care a participat, la începutul anului 1923 “refugiindu-se” pentru trei ani în Australia, alături de copii şi departe de soţul încornorat. Această părăsire a Italiei îşi are rădăcinile în participarea sa la Circuito del Garda în mai 1921 pe un Ansaldo alături de un coechipier al cărui nume va deveni peste ani sinonim cu pilotajul pur, Tazio Nuvolari.
Prezent la faţa locului a fost şi celebrul poet Gabriele d’Annunzio. Nuvolari a făcut prezentările, iar după o reprezentaţie de succes (locul 3 în categoria sa, chiar în spatele lui Tazio, 7 la general), Maria Antonietta a început să frecventeze des cercul poetului, legăturile lor dȃnd naştere la bȃrfe. Involunar, Maria Antonietta va fi responsabilă de moartea celebrei ţestoase a lui d’Annunzio, după ce i-a oferit spre mȃncare o tuberoză.
Va reveni pe continentul european în 1926, bineînţeles, pasiunea sa pentru automobile şi racing arzȃnd la fel de intens. Farmecele sale fuseseră disputate în Australia, inclusiv violent, de mai mulţi pretendenţi, pe care îi jucase cu graţie pe degete. Avea nevoie să se rupă de această lume pentru a reveni la originile ce o făcuseră celebră. Cu toate că se va înscrie la startul multor competiţii prestigioase, succesul o va ocoli de data asa. Poate că acel vȃrf de formă trecuse, pilotajul nu mai era executat instinctiv, maşina nemaifiind o extensie a corpului. Dar şi aventurile amoroase vor continua cu intensitate şi mai ridicată, apariţiile constant în presa începȃnd să se datoreze acum şi acestora.
Prima cursă în care numele său apare la revenirea pe continent este una minoră, Coppa della Perugina cu un Mercedes 180HP Type K. Trece testul cu brio, încheind pe locul trei la clasa 2 litri. Doi ani mai tȃrziu, la vȃrsta de 39 de ani, devine prima femeie care ia startul în Mille Miglia. O face cu un Chrysler 72 alături de playboy-ul brazilian Manuel de Teffe, fiul ambasadorului Braziliei în Italia.
„Mai mult playboy, mai puţin pilot”, îl caracteriza presa sportivă a vremii pe brazilian, sprijinul acestuia fiind aproape inexistent în dura competiţie. Cu toate că şi-a mai încercat de încă trei ori şansele la Mille Miglia, ultima dată chiar în cadrul Scuderiei Ferrari în 1932, norocul a ocolit-o de fiecare dată. Cu ocazia acestei prime participări are şi prima dispută faţă în faţă cu Giovanni Canestrini, în acel moment autoritatea numărul 1 al presei automobilistice din peninsulă. Fără menajamente, i-a reproşat acestuia că nu a menţionat-o măcar o dată în raportul întocmit de acesta la mijlocul întrecerii.
„-Nu am ştiut unde te-ai oprit , şi-a motivat jurnalistul decizia.
-Tu eşti reporterul, deci tu trebuia să te interesezi şi să afli unde s-a întȃmplat”, i-a retezat-o doamna Avanzo.
Mulţi competitori au invidiat-o pentru acest răspuns prin care l-a pus la punct pe un om care putea ruina multe cariere sau clădi altele prin influenţa sa avută în presă.
Dezamăgită de presaţia automobilistică a lui Manuel de Teffe, Maria Antonietta îl va abandona în scurt timp. Pentru că se întȃmplase să îl cunoască pe Ralph de Palma, atunci în vȃrstă de 46 de ani, de mult o legendă a racing-ului în USA, considerat şi azi unicul italian învingător la Indy500.
Fascinat de personalitatea femeii, de Palma aranjează o participare a acesteia la clasica de 500 de mile de la Indianapolis. Cu un Miller pus de el la dispoziţie, trece de proba de foc a calificărilor, după ce în prealabil obţinuse o licenţă specială, deoarece femeile nu erau admise în această competiţie. Ar fi fost prima femeie din istorie care îşi încearcă şansele la Indy500, dacă nişte probleme grave de familie nu ar fi obligat-o să zboare de urgenţă în Italia.
După fiecare participare lipsită de glorie de la Mille Miglia, prietenii au rugat-o să renunţe.
„E o cursă dură, pentru bărbaţi duri cu ochi de şoim şi sȃnge rece”, i-au spus ei.
-Şi cine îmi neagă aceste calităţi?, i-a repezit ia nervoasă.
-Dar şi feminitatea are de suferit…
-Eleganţa unei femei se potriveşte foarte bine cu cea a maşinii, una o completează pe cealaltă”, este replica sa faimoasă ce supravieţuit timpului.
Anii ’30 vor marca prezenţe sporadice pe grilele de start şi nu la volanul unor maşini de top după 1932. Mai bifează o Targa Florio, îşi face plăcerea de a lupta la Tobruk-Tripoli cu un mic Fiat 1100, ba chiar este aproape de a lua startul în a cincea Mille Miglia din carieră cȃnd avea déjà 51 de ani, dar pȃnă la urmă alege să nu ia startul.
După încheierea războiului, va pilota „doar pentru plăcerea ei şi nu pe circuite”.
„Cu ce viteză mergeţi pe drumuri publice?”, a întrebat-o un jurnalist cȃnd împlinea 70 de ani. „Dacă maşina mea atinge 180km/h, atunci cu 180km/h merg”, a venit replica sa.
S-a stins din viaţă la 77 de ani, un număr pe care l-a detestat, nu se ştie de ce şi cu care a evitat de fiecare dată să concureze.
“Ce mai femeie!…”, exclama Enzo Ferrari în 1921 cȃnd a cunoscut-o.
Da, cu adevărat ce mai femeie…
