Într-o vreme în care cuvântul „mașină” nu exista, o femeie a vrut să demonstreze că invenția soțului ei înseamnă viitorul mobilității. Bertha Benz a fost prima persoană care a plecat într-o călătorie pe distanță lungă cu un automobil, iar restul este istorie.
Bertha s-a născut în 1849, într-o perioadă în care femeilor le era interzis accesul la educație. Oamenii de știință erau convinși că creierul mai ușor al femeii nu are cum să absoarbă și să proceseze la fel de multe informații. Ba, mai mult, gândirea prea intensă ar putea avea un impact negativ asupra posibilității de a face copii.
Însă, încă de mică, Bertha era pasionată de tehnică, de științele naturii și a încercat să demonstreze tuturor că femeia este în stare să facă lucruri mărețe. Asta și după ce a descoperit o însemnare a tatălui său, pe biblia familiei, după nașterea ei. „Din păcate încă o fată!”
Bertha a ieșit mult din tiparele acelor vremuri, investind zestrea pe care o avea din partea familiei pentru nuntă într-o companie de construcții unde l-a cunoscut pe viitorul ei soț. Și de aici povestea devine istorie.
La 29 ianuarie 1886 un anume Karl Benz a depus o cerere de brevetare a unui ciudat “autovehicul cu motor funcţionȃnd cu gaz”. A primit astfel brevetul DRP 37 435, un număr ca oricare altul la vremea aceea. Dar era mult mai mult decât atât. Acest număr sec reprezintă actul de naştere al automobilului în accepţiunea comună.
După cȃteva teste preliminare în curtea fabricii, la 3 iulie 1886 presa locală înregistra următorul fapt, tratat de mulţi ca o simplă curiozitate atunci: „Un velociped care rulează pe gaz de ligroină, proiectat la Rheinische Gasmotoren-Fabrik din Benz & Co. – după cum am raportat anterior în aceste pagini – a fost testat la începutul zilei de astăzi pe șoseaua de centură și se spune că a avut rezultate satisfăcătoare”.
Era prima apariţie publică a unui automobil. Nu s-a creat prea multă vȃlvă, proiectantul său nu a primit nicun fel de comandă pentru ciudatul său triciclu. Considerȃnd că acest Model 1 nu este suficient de atractiv, el a dezvoltat în următorul an Model 2 ce a fost trimis către Hofwagenfabrik Theodor Wecker unde a fost transformat într-un vehicul cu patru roţi.
Era nevoie de mai mult însă pentru a convinge potenţialii cumpărători, şi nu neapărat de o creştere a puterii motorului ce abia sărea de 400 rpm. Intră în scenă respectabila şi activa doamnă Bertha Benz, fostă Ringer, soţia sa de mai bine de 16 ani şi cea mai mare susţinătoare a sa. Un personaj cu un spirit practic mai adȃnc înrădăcinat decȃt cel al soţului său (născut Karl Friedrich Michael Vaillant).
A doua evoluţie a ceea ce Karl a numit Benz Patent Motorwagen venea cu îmbunătăţiri notabile, de la motorul mai puternic (2CP faţă de 0.9CP) la spiţele roţilor fabricate din lemn dur şi pȃnă la amenajarea interiorului ce permitea călătoria a trei persoane. Fiind responsabilă de finanţarea proiectelor soţului încă din 1873, Bertha considera just că merită să-şi încerce puterile la manşa creaţiei acestuia.
Vacanţa de vară începea mai tȃrziu în acele vremuri, undeva pe la finele lui iulie, începutul lui august, iar Bertha Benz dorea să-şi viziteze mama, la Pforzheim împreuna cu cei 2 fii mai mari, Eugen (15 ani) şi Richard (13 ani).
Este o distanţă de 105 km între Mannheim şi Pforzheim, iar mama întreprinzătoare s-a gȃndit că i-ar fi poate mai uşor dacă ar parcurge distanţa cu ajutorul mai potentului Model 3 recent terminat de soţul său. Prima dificultate: „Carl nu ar fi permis niciodată una ca asta.” Soluţia? „Împreună cu cei doi băieţi am pus la cale o conspiraţie. Am pornit dimineaţa, cu noaptea în cap, astfel că eram la cȃteva ore depărtare de Mannheim cȃnd Papa se trezise.”
Curajoasa Bertha Benz devenea astfel prima persoană din lume care conducea „o căruţă fără cai” pe o distanţă lungă. Călătoria aceasta, devenită legendară, va fi marcată de mai multe peripeţii, hotărȃrea şi dăruirea celor trei şi inventivitatea Berthei depăşind pȃnă la urmă orice obstacol.
Cȃnd încă se îngȃna ziua cu noaptea, din spatele unei porţi masive de lemn îşi face apariţia un ciudat atelaj. Fără cal, dar în schimb împins de doi băieţi entuziaşti. Pe mica banchetă acoperită cu piele, mama lor, atunci in vȃrstă de 39 de ani, se chinuie să vireze ciudatul triciclu pentru a-l înscrie pe Waldhofstrasse.
După cȃţiva metri, Eugen îi face semn fratelui său să se oprească din împins, apoi cu un fel de cheie uriaşă conectează volanta şi începe să învȃrtă cu nerv. După cȃteva încercări nereuşite, micul agregat de 2CP începe să toarcă. Rapid, cei doi sar lȃngă mama lor şi neobişnuita călătorie începe. De pe Waldhofstrasse se îndreaptă spre Wallstadt şi de acolo către mica localitate Ladenburg.
Primii muncitori care mergeau spre fabricile din Mannheim tratează acest echipaj ca pe o ciudăţenie. În schimb, un biciclist ce pedala agale la ieşirea din oraş se panichează, scapă o înjurătură şi deodată accelerează ritmul, uitȃndu-se din cȃnd în cȃnd în spate pȃnă cȃnd pierde controlul şi plonjează într-un şanţ. „A coborȃt diavolul din iad!”, urlă el în timp ce triciclul trece nu chiar vijelios mai departe. Pȃnă aici drumul fusese plat, pavat cu grijă, dar în curȃnd vor apărea probleme multiple.
Cȃnd primele raze ale soarelui îşi fac apariţia triciclul Benz intră în Ladenburg. Piatra cubică de pe vechile străzi îi zgȃlţȃie serios pe cei trei ocupanţi ai vehiculului. Prima oprire. Richard aleargă la o fȃntȃnă de lȃngă piaţa principală, umple recipientul voluminos luat din prevedere, apoi adaugă apa în sistemul de răcire ce nu beneficia de un radiator. Motorul continuă să funcţioneze rotund, trecuse mai bine de o oră de la părăsirea pe furiş a Mannheim-ului, timp în care acoperiseră 15 km.
Următoarea oprire, Heidelberg, tot pentru apă. Au trecut peste două ore de la debutul încercării şi pe străzi sunt destui oameni ce privesc miraţi creaţia lui Carl, mȃnuită de o femeie ajutată de doi băieţandrii. Din nou rezervorul de apă este alimentat şi drumul poate continua. Nu înainte ca Bertha să verifice cureau de transmisie din piele. Era ca nouă.
Soarele era sus pe cer cȃnd trăsura făra cai îşi făcea intrarea în Nussloch. „Papa” Carl trebuie să se fi trezit. „Tata s-a trezit de mult şi a găsit biletul nostru”, au remarcat băieţii. „Dar i-am scris doar că mergem să o vizităm pe bunica şi nu am vrut să-l trezim”, a replicat Bertha. „Nu o să meargă direct la atelier să se intereseze de vehicul. Azi dorea să ajusteze un strung nou. Are alte lucruri de făcut. Va crede că am mers cu trenul.”
Dar apare în scurt timp a doua problemă: Patentul lui Karl nu avea rezervor de combustibil propriu-zis, ci un mic compartiment aproape de carburator în care încăpeau doar 4,5 litri de ligroină (eter de petrol, în esenţă o combinaţie de hidrocarburi uşoare derivate din distilarea ueiului fracţionat, utilizat ca solvent). Iar drumul pȃnă la Wiesloch e plin de şleauri şi denivelări create de trăsuri şi căruţe, astfel că a crescut semnificativ consumul.
Doar că în 1888 nu existau benzinării. La intrarea în Wiesloch motorul dă cȃteva rateuri, se îneacă, maşina se poticneşte brusc, apoi se opreşte. Cȃţiva curioşi se strȃng în jurul acestei ciudăţenii şi vor să afle cum de această trăsură nu are cai.
„Nu e trăsură, e un vehicul cu motor patentat de Karl Benz”, le răspunde Bertha cu mȃndrie. Apoi încearcă să le explice în puţine cuvinte cum soţul ei a inventat automobilul. Dar explicaţiile sale nu prind în faţa unei audienţe prea puţin cultivate. De ce se oprise „trăsura”? Foarte simplu: se consumase şi ultima picătură de ligroină. Cei doi cai putere rămăseseră fără grăunţe.
Replica lui Richard o trezeşte:„Tata mi-a spus o dată că a cumpărat combustibil de la o farmacie.” Asta era soluţia. Trebuia doar să găsească una. Bertha şi Eugen se postează în spatele triciclului, Richard în faţă apucă de furcă şi familia Benz pune în mişcare cu greutate invenţia tatălui, deplasandu-se pe o distanţă de cȃteva sute de metri pȃnă cȃnd zăresc pe peretele unei case agăţată o pancartă pe care scria clar „Farmacie”. Era mica drogherie a lui Willi Ockel.
„Poate ne puteţi ajuta”, îl abordează Bertha direct. „Soţul meu mi-a spus că o dată a cumpărat combustibil de la o farmacie. Era vorba de un solvent, ligroină. Am dori să cumpărăm 10 litri, dintre care 5 litri ca rezervă.” Mirat, Ockel i-a explicat că ligroina se vinde în recipiente de 100 şi 200 cmc şi e posibil să aibă numai doi-trei litri. S-a întors cu o sticlă mare pe jumătate de plină pe care i-a dat-o lui Richard.
A urmat procedura anevoioasă a pornirii motorului, apoi cei trei i-au mulţumit încă o dată şi-au luat la revedere şi au demarat spre Pforzheim. Fiind un tip informat, Willi Ockel îi va spune soţiei după plecarea noului mijloc de transport: „Noul vehicul cu motor din Mannheim a fost chiar în faţa casei noastre. Am citit deja despre el în Badischer Generalanzeiger şi dacă va avea succes, farmacia noastră va intra in istorie ca prima staţie de combustibil.”
Benz Model 3 parcursese 37 km pȃnă la această alimentare, dar mai avea aproape 70 pȃnă la destinaţie.
Următorul punct al călătoriei: Bad Schönborn. Deja procedeul legat de adăugarea de apă pentru răcire devenise o rutină. Copiii începuseră să facă nişte socoteli şi scăzȃnd oprirea pentru combustibil din Wiesloch, rezultatul a fost că merseseră cu 15km/h. „Un cal ar trebui să tragă la trap o grămadă pentru a putea ţine pasul cu noi”,a remarcat Eugen. „Și oricum după două-trei ore ar fi trebuit să schimbe bietele animale.”
Bertha i-a adus pe ambii cu picioarele pe pămȃnt: „Hai să nu devenim nişte încrezuţi obraznici înainte de vreme, mai avem drum lung de străbătut.” Apoi l-a rugat pe Richard să verifice starea lanţurilor şi apoi să le ungă cu uleiul special luat pentru asta şi păstrat într-un borcan sub banchetă. Puteau continua.
Cei 2 litri şi ceva de ligroină cumpăraţi de la Willi Ockel erau pe sfȃrşite, dar le-a ajuns pȃnă la Sttetfeld unde au făcut „realimentarea” la o altă farmacie. De data asta e suficientă ligroină cȃt să pună şi într-o canistră de rezervă pe care Bertha o luase special.
Erau la jumătatea drumului acum. Doar că scȃrţȃitul lanţului devenise deranjant, cu tot tratamentul cu ulei la care fusese supus. Praful drumului se amestecase cu acest ulei, rezultatul fiind o pastă abrazivă ce uzase prematur îmbinările. Sunt nevoiţi să reducă puţin ritmul. Ajunşi la Ubstadt mai procură nişte ulei de la o fabrică de ţigări. Muncitorii care zăresc ciudata maşinărie sunt foarte mulţi speriaţi, mai toţi uimiţi.
Celor trei parcă le-a mai dispărut din entuziasm pe fondul scȃrţȃitului continuu şi deranjant. Sunt cu gȃndul la Bruchsal unde doamna Benz speră că va găsi ajutor pentru reparaţii. Pȃnă acolo mai au de trecut un obstacol. La propriu. Rȃul Kraich. Un podeţ de lemn îngust îi întȃmpină, lăţimea sa nepermiţȃnd trecerea a două vehicule din sensuri opuse în acelaşi timp.
Chiar în momentul în care Bertha se pregătea să înscrie Modelul 3 pe pod zăreşte pe cealalată parte o căruţă trasă de un cal ce se apropia în ritm alert. Cu toate că echipajul Benz era mai aproape de intrarea pe pod, bărbatul din căruţă dă bice animalului său şi năvăleşte haotic pe mica punte din lemn, om şi animal speriaţi de straniul vehicul de pe cealaltă parte. În ultima clipă doamna Benz scoate automobilul din raza galopului nebun al căruţei, apoi, după trecerea primejdiei, se angajează în traversare sub ochii mai multor femei ce veniseră la rȃu şi se închinau evlavioase.
Trecut şi acest hop, echipajul se îndreaptă într-un ritm mai moderat către Bruchsal. Puţin înainte de intrarea în localitate dau peste o veche fierărie. Richard are o sclipire ce probabil i-a salvat:„Mamă, fierarul ăsta ne-ar putea ajuta să reparăm lanţurile!” Bertha opreşte Benzwagen-ul şi încearcă să intre în vorbă cu fierarul vȃnjos ce la apropierea lor se oprise din lucru. Nu apucă să-i spună ceva că omul i-a luat-o înainte:
– Sunteţi din Mannheim?
– Cum de v-aţi dat seama?
– Am auzit vorbindu-se despre o asemenea maşinărie. Un tȃnăr inginer din Mannheim ar fi construit un soi de trăsură fără cai.
– Da, e vorba de tatăl nostru, îl cheamă Benz, sare să-i răspundă Eugen. Pe toţi ne cheamă Benz şi acesta este vehiculul Benz. Tata deţine chiar şi un patent pentru el.
Bertha Benz reuşeşte şi ea în sfȃrşit să intre în discuţie, iar spiritul său practic o face să treacă peste politeţuri ce nu sunt necesare:
– Sunt Bertha Benz. Ne puteţi ajuta? Lanţul de transmisie s-a slăbit.
Fierarul nu are nevoie decȃt de cȃteva momente de gȃndire. Apoi trec cu toţii la treabă. Lanţurile sunt demontate şi aşezate pe nicovală. Cum reparaţiile ar fi trebuit să dureze vreo două ore, fierarul îi sfătuieşte să meargă în oraş şi să mănȃnce. Bertha avea în gȃnd altceva pentru început. Să caute o farmacie pentru şi mai multă ligroină şi să-i telegrafieze soţului ce la ora asta mai mult ca sigur va fi remarcat lipsa autovehicului. Băieţii vin cu ideea împărţirii sarcinilor: ei vor merge la poştă, mama la farmacie.
Textul telegramei trimisă de Eugen şi Richard tatălui s-a păstrat şi a devenit celebru.
„Către domnul Carl Friedrich Benz – inventatorul automobilului. Automobilul tău patentat a ajuns deja la Bruchsal şi se îndreaptă spre Pforzheim. Cei trei complici preferaţi ai tăi.”
Cei trei se reunesc la restaurantul din Burchsal, servesc şuncă cu cartofi prăjiţi, se răcoresc cu cȃte o limonadă, apoi revin la fierărie. Bravul fierar montase deja primul lanţ şi cu ajutorul primit cel de-al doilea este rapid pus la locul lui. Nu doar întărise îmbinările, ci curăţase pinioanele şi înlăturase toată acea crustă neagră de praf şi ulei. Eugen unge lanţurile cu grijă după care Richard reporneşte motorul învȃrtind volanta. Bertha dă să plătească pntru munca grozavă depusă, dar fierarul are un moment de mărinimie:
– Draga mea doamnă Benz, cȃnd veţi ajunge la Pforzheim să spuneţi tuturor că dacă nu era bătrȃnul fierar din Bruchsal e posbil să nu fi ajuns la destinaţie. Astfel cȃnd lumea va vorbi de vechea fierărie, o va face numind-o primul atelier de reparaţii (service) pentru vehicule cu motor. Asta-mi va fi răsplata.
Cu o rezervă notabilă de ligroină în canistră, echipajul Benz porneşte la drum mai vijelios, rulȃnd aproape de potenţialul maxim al maşinii. Lanţurile funcţionau impecabil, iar combustibilul era suficient, astfel că la trecerea prin Untergrombach opresc doar pentru apă.
Următoare oprire: Weingarten. De data aceasta oprirea a fost forţată. Motorul începe să dea rateuri din nou, trage foarte greu, volanta se învȃrte lent, apoi din nou normal, după care aproape se opreşte. Ştiind ce se întȃmplase la Wiesloch, Eugen coboară şi verifică nivelul combustibilului. Era mai mult de jumătate! „Trebuie să fie conducta de combustibil”, îşi spune el. Ia o cheie din trusa de scule şi desface conducta ce ducea la carburator. Era plină cu noroi. „Ţeava e blocată”, anunţă el.
După cȃteva secunde bune de panică şi ezitare, Bertha scoate o agrafă lungă din părul său şi începe să cureţe conducta pentru a o desfunda. Deodată ligroina ţȃşneşte spre carburator, Eugen o înşurubează rapid la loc şi Benzwagen-ul este din nou pregătit de drum. Mai ramăseseră puţin peste 30km de străbătut.
Trec cu bine de Grotzingen şi Bergheim, la Sollingen operează o nouă realimentare, dar maşinăria domnului Karl face iar nazuri. Soarele stătea să apună şi abia dacă mai aveau puțin pȃnă la destinaţie.
Urmează aceeaşi procedură. Dar ligroină era suficientă, iar conducta nu mai era înfundată. Eugen porneşte alte verificări şi descoperă un scurt-circuit, un cablu destrămȃndu-se şi atingȃnd frecvent arborele cu came. Ca şi mai devreme cu agrafa de păr, Bertha are soluţie şi pentru această problemă. Scoate o jartieră şi înfăşoară cablul uzat, izolȃndu-l astfel. Eugen reconectează aprinderea şi învârtește volanta, iar motorul începe să toarcă din nou.
Cu elanul şi entuziasmul pe care ţi-l oferă astfel de reuşite, ştiind că mai au puţin pȃnă la casa bunicii, demarează prin colbul drumului, trec de Wilferdingen şi ajung la Singen unde opresc puţin. O mulţime curioasă, dar prietenoasă de această dată, se adună în jurul lor şi se întrece în sfaturi oferite. „Dacă mergeţi spre Pforzheim, va trebui să treceţi prin vale şi să urcaţi panta muntoasă pe un drum dificil, nu cred că o puteţi face cu vehiculul ăsta”, opineaza un domn distins. Dar asta nu le taie avȃntul.
– Mamă, nu avem noi curaj să trecem pe acolo?
– Cu siguranţă, avem Eugen. Pericole, tȃlhari, hoţi de drumul mare, toate sunt doar poveşti.
Patentul Benz Model 3 se pune iarăşi în mişcare. La scurt timp după ieşirea din Sperlingshof fac cunoştintă cu temuta pantă. Datorită momentum-ului iniţial, prima parte este urcată, dar e din ce în ce mai greu şi opintindu-se din toate încheieturile Benzwagen-ul nu mai vrea şi nici nu mai poate să meargă mai departe.
Doi copii de ţărani speriaţi de monstrul mecanic privesc pe furiş de la adăpostul unui stejar uriaş cum cei doi fraţi coboară de pe banchetă şi încearcă să împingă maşina în timp ce Bertha ţine drept manşa. Nu le reuşeşte. Richard îi zăreşte pe copii şi îi roagă să-i ajute. La început sfioşi, cei doi pun umărul şi ei şi eforturile lor susţinute duc la urnirea vehiculului.
Pas cu pas maşina se îndreaptă către vȃrful pantei, iar cȃnd drumul devine plan se poate deplasa doar cu ajutorul mijloacelor proprii strunite de doamna Benz. Băieții mai urmează o porţiune automobilul, după care Bertha opreşte şi dă fiecăruia cȃte o monedă: „Ne-aţi fost de mare ajutor. Acum mergeţi acasă şi spuneţi că aţi fost martori ai momentului în care patentul Benz a depăşit panta.”
Se înnoptase cȃnd triciclul şi-a făcut intrarea în Pforzheim. Acoperise 106 kilometri în circa 12 ore. Pentru că era o oră prea tȃrzie pentru vizite, Bertha hotărăşte că îşi vor petrece noaptea la hotelul „Zur Post” unde beneficia şi de facilităţi poştale. Iar în timp ce Richard şi Eugen cădeau frȃnţi pe paturile moi după atȃtea peripeţii înfruntate, neobosita doamnă Benz îi telegrafia soţului pentru a-i povesti reuşita.
În curȃnd isprăvile celor trei vor fi retransmise şi infrumseţate după talentul fiecărui jurnalist în parte, în toate ziarele importante ale epocii. Povestirile celor care fuseseră implicaţi direct în epopee, de la farmacistul din Wiesloch la micii ţărani din Sperlongshof vor da o şi mai mare strălucire legendei.
Urmarea firească: Karl Benz va fi contactat de mai multe persoane interesate să cumpere teribila sa invenţie. În mai puţin de un deceniu, Benz &Cie , avȃnd mai bine de 400 de angajaţi şi comecializȃnd peste 600 de masini pe an va deveni cel mai mare constructor de automobile din lume.
A fost nevoie de această scȃnteie de la începutul lui august 1888 pentru ca lumea să se învȃrtă mai repede. Karl Benz a oferit lumii şansa de a se mişca mai rapid, dar a fost nevoie ca ingenioasa şi curajoasa doamnă Bertha Benz, „mâna de fier” a familiei, pentru a valida revoluţionara soluţie de transport a soţului său.
ȘI fără contribuţia ei lumea nu s-ar fi pus în mişcare atȃt de rapid.
Călătoria legendară a fost subiectul pentru un spot Mercedes-Benz lansat anul trecut de Ziua Internațională a Femeii. Clipul publicitar a fost filmat chiar în România, în Sibiu și într-un sat din Mărginimea Sibiului.
